Care sunt rădăcinile agresivității umane? Cum putem explica resorturile războaielor sau ale regimurilor opresive? Pornirile noastre violente țin de animalitatea noastră ori constituie, mai curând, o determinantă culturală? Încercând să-și croiască o cale dincolo de instinctualismul lui Konrad Lorenz și al neodarwiniștilor și dincolo de behaviorismul lui Skinner (pentru care violența este o condiționare strict socială), Fromm distinge între două chipuri fundamental diferite ale agresivității. Dacă, pe de o parte, se poate vorbi despre o agresivitate „defensivă “sau de supraviețuire, moștenită pe linie biologică, pe de cealaltă parte descoperim agresivitatea „malignă", pura distructivitate, care incită la violență din motive ce rezidă în caracterul uman. Considerând-o ca pe o deformare a personalității, și nu ca pe un dat inevitabil al naturii umane, Fromm descrie patima distructivității trecând prin visele pacienților lui Freud, prin sadismul birocratic al lui Stalin și încheind cu „necrofilia “lui Hitler.
Prezenta carte constituie cea mai închegată construcție teoretică a lui Erich Fromm, combinând date din neurofiziologie, antropologie, preistorie, etologie și, mai ales, psihanaliză. Este un volum de referință pentru științele sociale, dar și un răspuns în cheie critic-umanistă la pesimismul lumii de azi.
